Cum jonglează FGA cu despăgubirea victimelor accidentelor de circulație ?
În urma falimentului a doi asiguratori importanți în piața RCA, s-a deschis un nou capitol în relația persoanelor vătămate din accidente rutiere cu piața de asigurări. A intrat în scenă ”celebrul” Fond de garantare a asiguraților – FGA.
Pe lângă termenele incalificabile de plată a dosarelor deschise de acest organism sau preluate de la asiguratorii falimentari, au apărut și alte probleme ce țin de respectul fața de lege, față de beneficiarii asigurărilor și mai întâi de toate, față de dreptul la viață, la integritate fizică și psihică.
Oare cerem prea mult atunci când pretindem ca o instituție a statului să respecte legea și drepturile fundamentale?
Concret a apărut următoarea problemă:
O persoană vătămată corporal în urma unui accident solicită, în baza legii nr.213/2015 – legea FGA, apărută cu puțin timp înainte de intrarea în faliment a ASTRA Asigurări, o sumă drept despăgubire morală de la FGA, sumă despre care pretinde că ar reprezenta o justă și echitabilă compensare în raport cu prejudiciile create.
Cum ar trebui și cum este analizată și finalizată această cerere de către FGA ?
Mai înainte trebuie precizat că daunele morale rezultate în urma unei agresiuni fizice, reprezintă prejudicii aduse dreptului la viață, la integritate fizică și la integritate psihică, drepturi eminamente nepatrimoniale.
Modul în care sunt lezate aceste drepturi și implicit stabilirea compensației necesare a fi acordată, reprezintă aspecte de o complexitate ridicată ce implică o analiză judiciară profundă a întregului tablou traumatic al victimei și al modului concret în care cursul vieții acesteia a fost deviat.
Cu alte cuvinte, aceste drepturi nu pot fi apreciate ”la kilogram”, prin aplicarea unor șabloane sau criterii prestabilite, ci implică o analiză exclusiv judiciară ce poate fi realizată numai de judecător, în activitatea de înfăpturire a justiției.
În România justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.
Observăm astfel că singurul în drept să înfăptuiască justiția și implicit să stabilească cuantumul daunelor morale, este judecătorul.
Orice persoană chemată să despăgubească sau să garanteze despăgubirea rezultată în urma unui delict nu poate face decât eventuale propuneri cu privire la cuantumul daunelor morale, nicidecum nu are dreptul de a stabili / a fixa / a bate în cuie întinderea acestora.
Revenind la cerere, FGA are obligația de a analiza și, în urma acestei ”prețioase” și extrem de ”profesioniste” analize, a dispune dacă aprobă cererea, sau dacă o respinge. În cazul în care o respinge și menționez, numai în acest caz, FGA emite o decizie ce face obiectul unei analize a instanței de contencios.
Ce găsim în practică…
Acest organism, deși nu are nici atribuții, nici pârghii necesare și nici nu ar putea avea, procedează la a stabili / a bate în cuie cuantumul daunelor morale și a emite în acest sens decizii, deși legea de organizare a FGA stabilește cu claritate în ce condiții se emit decizii (numai în cazul respingerii pretențiilor de despăgubire).
Observăm astfel că acest organism se erijeajă într-o instanță de judecată, creează o justiție paralelă în contradicție evidentă cu textul Constituției și calcă în picioare un întreg sistem de drept.
Prin emiterea unei decizii, care, în fapt nu reprezintă un act de respingere a pretențiilor de despăgubire, așa cum prevede legea în mod limitativ, ci o aprobare parțială, care NU este nicidecum o „respingere” în sensul juridic al termenului, FGA trimite în contencios un litigiu ce face obiectul de analiză exclusivă al instanței de drept civil (solicitantul despăgubirii este vătămat prin accident – delict, și nu printr-un act administrativ).
Se încalcă astfel grosolan, atât un principiu fundamental în procesul civil și anume cel al disponibilității, dar mai ales art. 6 din Conveția Europeană a Drepturilor Omului.
Ce se obține prin acest artificiu?
Desigur o întârziere a plății despăgubirii, iar de multe ori chiar o diminuare a acesteia, prin imposibilitatea părtii vătămate de a ataca decizia sau chiar printr-o interpretare eronată a unor magistrați care, de pe poziția de instanță specializată de contencios administrativ-fiscal, nu au experiența necesară judecării în astfel de cauze.
În încheiere arăt că printre sursele de venit ale acestei instituții se află și ”sume din fructificarea disponibilităţilor”, așa cum prevedere art. 5, alin 1, lit. C, din legea nr. 213/2015.
Oare cât de naivi ne cred acești ”baieți deștepți” ???!!!